La aeroportul militar Mihail Kogalniceanu, la nord de Constanta, mai multi piloti ai avioanelor supersonice de vanatoare ale fostului Grup 57 Aviatie au fost martorii unui fenomen aerospatial neidentificat. Evenimentul s-a petrecut cel mai probabil in a doua jumatate a lunii martie 1989 (exista divergente in fixarea momentului). Intre orele 15 si 21 unitatea, formata atunci din 18-20 piloti, executase un exercitiu de trageri, in doua serii, zbor de zi si zbor de noapte. La un moment dat s-a anuntat ca zborurile de instructie au fost oprite, desi conditiile meteo erau excelente, iar vizibilitatea foarte buna“.

In jurul orei 21.20, pilotii erau dezechipati. O parte dintre ei, intre care comandantul si actualul colonel (r.) Platon Strejea, inspector de zbor in cadrul Comandamentului Aviatiei Militare, din Bucuresti, delegat sa asiste si sa participe la zboruri in acea saptamana, discutau in sala “celulei de alarma”, aflataintr-o cladire, pla­nul pentru urmatorul zbor, programat peste doua zile. Ceilalti piloti stateau de vorba pe o banca in fata cladirii.Tehnicienii pregateau avioanele pentru stationarea pe timp de noapte.Cerul era senin, „sticla”, iar vizibilita­tea perfecta.

Comandorul (r.) Aurelian Dobre povesteste: „Stateam de vorba cu niste colegi piloti in fata celulei. Eram cu fata spre aerogara, de unde se faceau decolarile. La un moment  dat am vazut lumini multe aparand efectiv deasupra copacilor. Am intrat in «celula» sa-i anunt pe cei ce se aflau acolo. Cand am iesit afara, luminile erau deja deasupra noastra“. (vezi si un film ASFAN cu declaratia sa).

Comandorul (r.) Pavel Otelea, comandantul escadrilei a doua a grupului, care zbura pe atunci pe unMIG-23, declara: „La un moment dat a intrat pe usa colegul nostru Aurelian Dobre si ne-a strigat: «Veniti repede afara!» Am iesit cu totii, ne-am uitat pe cer si am vazut, efectiv, un tren de sectiuni triunghiulare aflate la o distanta egala intre ele, scaldate intr-o lumina alb-argintie, puternica dar mata, fara a difuza in jur. […] Au trecut de la sud spre nord. Apreciez ca erau la un unghi de aproximativ 20-25 grade si la aproximativ 7.000 de metri inaltime. Concomitent cu trecerea pe deasupra celulei de criza, s-a auzit “un zgomot care semana foarte bine cu fasaitul unui stol de pasari, aflat in zbor pe deasupra padurii, noaptea. L-am recunos­cut, il stiam din copilarie, cand cutreieram padurile”.

De la momentul in care le-am vazut si pana au disparut au trecut cateva zeci de secunde, apoi au disparut efectiv spre Ucraina“. El adauga ca un mare mister planeaza si asupra lipsei „bang-ului sonic”, a undei de soc, care ar fi trebuit, sa se auda si sa se simta, dupa legile fizicii noastre, la viteza „hipersonica” a OZN-urilor, estimata de unii martorii oculari.

Dan Aioanei, in prezent comandor (r.), care la vremea aceea pilota un Mig 29, era printre cei din sala, chemati de Dobre sa iasa afara. El povesteste ca „Dinspre Medgidia se apropia o formatie de 7, 8, 9, sau 10 obiecte zbura­toare. Aratau ca niste tuburi de neon foarte lungi de cativa km fiecare si erau astfel pozitionate unul fata de altul, incat formau un „V” cu varful in fata. Nu se vedeau stelele printre ele. De la dis­tanta, diametrul tuburilor parea cam de 15-20 cm, deci in realitate avea 2-3 m. Viteza de deplasare trebuie sa fi fost cel putin supersoni­ca si, fireste, zburau foarte sus, la o altitudine de peste 3.000 m. Dar putea sa fie si de peste 10.000 m. Ne-a fost greu chiar si noua, familia­rizati cu cerul, sa estimam, pentru ca, fiind senin, lipseau reperele noastre cele mai exacte, si anume norii. Ca piloti, cunoastem bine ce forma, consistenta, dinamica au norii, in functie de altitudinea la care se afla [...] n-au lasat nici o dara in urma, nici de lumina, nici de condensare, parca erau taiate cu bri­ciul [...] „tuburile” au disparut la orizont, undeva spre est de Tulcea”. S-a auzit un fasait ca cel pe care-l fac pasarile in zbor.

Spre deosebire de colegii sai, comandorul Dobre crede ca era vorba de o singura nava, insa de dimensiuni aproape imposibile, dotata cu lumini, in nici un caz proiectoare. „Cred ca era de dimensiunea unui stadion de fotbal. Pe atunci nu erau aeronave mari, iar cele mai mari de acum ajung la jumatate din dimensiunile acelei nave“, a explicat comandorul.

Pilotii au discutat aprins evenimentul. In timp ce unii, printre care se numara si comandorul Otelea, erau de parere ca au vazut mai multe OZN-uri, altii au sustinut ca era vorba de o singura nava, dar extrem de mare, in functie de pozitia in care se aflau in momentul respectiv. Toti au cazut de acord insa ca indiferent daca era de origine extraterestra sau produsul vreunui proiect ultrasecret produs de mana omului, nu au mai vazut niciodata asa ceva.

„La altitudinile la care am zburat noi am vazut de toate. Si sateliti, si baloane meteorologice, absolut orice. Pot sa va spun insa ca indiferent ce opinie a avut fiecare, toti am trait acelasi sentiment: aceea de micime. Ca suntem ultimii oameni si ca daca obiectele erau construite de mana de om, inseamna ca noi consumam resursele tarii degeaba“, a relatat Pavel Otelea. „In raport cu distanta parcursa in zece secunde pot sa va mai spun ca obiectele aveau o viteza extraordinar de mare, mai mare ca a supersonicelor“, a tinut sa mentioneze comandorul.

Ratiunea il face pe Aurelian Dobre sa creada ca era vorba de un OZN, insa nu unul de origine extraterestra, pentru ca nu crede in asa ceva. In momentul in care obiectul a trecut pe deasupra lor, a auzit insa acel fasait si a trait o senzatie stranie. „Parca a fost un suflu mare in aer. Ne gandeam ca noi conducem niste tevi nenorocite, iar altii zboara cu asa ceva“, isi aminteste el.

Colonelul Strejea a raportat evenimentul loctiitorului pentru zbor al Comandantului Aviatiei Militare, langa care se afla atunci si Generalul Dumitru Prunariu, singurul cosmonaut roman. Li s-a raspuns ca niciun radar nu inregistrase nimic, nici macar radarul Thomson, de la Bucuresti, care putea sa „vada” orice miscare pe cerul tarii, oriunde ar fi aceea. S-a mai spus ca toata relatarea putea fi o iluzie colectiva.

A doua zi, insa, au aparut reprezentanti ai structurilor ierarhice superioare si, din dispozitia ministrului, toti martorii oculari au fost pusi sa dea rapoarte scrise despre tot ceea ce au vazut si auzit. Asta pentru ca, intre timp, OZN-urile fusesera sem­nalate si la Capul Midia, si de granicerii romani si ucraineni. Ulterior s-a spus ca obiectul ar fi fost detectat si de radarele militare, atat ale aviatiei cat si ale marinei.

S-a facut un raport; dar, pentru ca nu se putea intreprinde nimic, acea raportare a ramas practic fara rezultat si a ramas ingropata in arhive, fara sa mai fie scoasa vreodata la iveala. Dumitru Prunariu comenta ca „Este o atitudine, as zice... normala, in orice institutie de tip birocratic, asa cum e si armata”. El nu sustine dar nici nu exclude posibilitatea ca planeta noastra sa fie monitorizata din exterior de civilizatii extraterestre.

In anul 1989, Grupul 57 Aviatie, acum desfiintat, era printre cele mai bine cotate din Europa din punctul de vedere al profesionismului pilotilor si dotarii unitatii. Pilotii care au asistat la eveniment aveau atat calitatea, cat si pregatirea necesara pentru a deosebi un avion, elicopter, balon meteorologic sau satelit de orice altceva. Specialistii ASFAN au discutat cu toti cei nominalizati mai sus, care au declarat ca li se pare normal sa vorbeasca despre acest eveniment. Mentionam totusi ca am identificat si martori care, desi au recunoscut ca au vazut cele intamplate au refuzat sa vorbeasca si ne-au cerut sa nu le fie dezvaluita identitatea.

Joomla templates by a4joomla