La Massachusetts Institute of Technology (M.I.T.), una dintre cele mai prestigioase universităţi din lume, a fost organizată între 12 şi 17 iunie 1992 o conferinţă dedicată exclusiv problematicii presupuselor răpiri efectuate de OZN-uri. Cei doi co-preşedinţi ai conferinţei au fost profesorul David E. Pritcard, PhD, specialist în fizică atomică şi moleculară de la M.I.T., şi John E. Mack MD (1929-2004), profesor de psihiatrie timp de peste treizeci de ani la Harvard Medical School şi fost director al secţiei de psihiatrie al spitalului din Cambridge al acestei universităţi. La conferinţă au participat mai mulţi specialişti în domeniu, între care David M. Jacobs PhD, profesor la Universitatea Temple, Thomas E. Bullard PhD şi ufologi precum Budd Hopkins, sau John Carpenter. Participanţii dispuneau de circa două mii de cazuri de răpiri, pe care le examinaseră. Interesul universitarilor – care nu a diminuat nici până în zilele noastre – a stat în extraordinara similitudine şi consistenţă a istorisirilor celor răpiţi, care nu se cunoşteau între ei şi veneau din medii dintre cele mai diverse. Zeci de detalii ale incidentelor se regăseau, sistematic, la fiecare dintre răpiri; în acelaşi timp, alte detalii din folclorul privind extratereştrii (omuleţi verzi, antene pe cap, arme laser etc.) nu erau semnalate practic niciodată. Toate acestea nu puteau fi puse doar în seama coincidenţelor. Concluzia conferinţei a fost: fenomenul există, chiar dacă nu avem pentru el nicio explicaţie acceptabilă.
În privinţa răpirilor OZN şi a activităţii profesorului John Mack în domeniu, s-au publicat la noi, recent, câteva opinii; ele au fost însă insuficiente şi unilaterale; cred prin urmare că merită să luminăm aceste subiecte şi din alte unghiuri, spre o mai completă informare a cititorilor noştri.
Cu câţiva ani înainte de conferinţă, Budd Hopkins (1931-2011), care examinase foarte multe astfel de cazuri, i-a prezentat lui John Mack câteva persoane care acuzau că au fost răpite. La început profesorul a fost foarte sceptic. „Ideea că am putea fi luaţi, de o ființă, o creatură, o inteligență de un alt tip, care intră efectiv în lumea noastră producând efecte fizice şi emoționale, pur și simplu nu făcea parte din concepția despre lume cu care am fost crescut”, a scris el mai târziu. Fiind convins că este vorba de o boală psihică, profesorul a examinat, până la conferinţa de la M.I.T., peste o sută de persoane care spuneau că ar fi fost răpite, iar ulterior alte cel puţin o sută. Treptat, Mack a devenit tot mai impresionat de consistența şi sinceritatea istorisirilor, de intensitatea emoţiilor, ca şi de îndoiala de sine a martorilor. Mack observa că „teroarea, furia, mâhnirea dar, uneori, şi fericirea exprimată în cursul sesiunilor mele, de cei ce au trecut prin aceste întâmplări, sunt printre cele mai intense pe care le-am întâlnit în viaţa mea”.
Presupusele victime păreau să vină, la întâmplare, din toate zonele societăţii. Printre ele erau: protestanţi, catolici, evrei, albi, negri, bărbaţi, femei, tineri, vârstnici, cu diferite profesii, angajaţi sau şomeri, căsătoriţi, necăsătoriţi, divorţaţi, provenind din America de Nord şi de Sud, din Europa, Africa şi Asia. Nu s-a găsit nici o corelaţie cu vreun tip anume de personalitate, nici cu o anumită structură familială, nici cu existenţa unor abuzuri sexuale în copilărie etc. Niciunul dintre cei examinaţi de Mack nu avea probleme psihiatrice. Niciunul nu era genul care să inventeze astfel de istorii, ori să-şi prezinte visurile sau fanteziile drept realitate, pentru vreun câştig.
John Mack şi-a publicat rezultatele în două cărţi: Abduction: Human Encounters with Aliens (1994) şi Passport to the Cosmos (1999) , întâmpinate cu aplauze şi cu critici, egal de vehemente. Mack scrie că ceea ce l-a făcut să ia lucrurile în serios a fost faptul că „aceste cazuri nu pot fi clasificate clinic. Nu se potrivesc nicăieri. Ele nu sunt nici abuzuri din copilărie, nici psihoze, nici nevroze, nici boli organice ale creierului, nici minciuni patologice ş.a.m.d.” La o interpelare, el a precizat: „Dacă există un lucru de care sunt sigur, este capacitatea mea de a deosebi dacă un pacient al meu halucinează sau dacă spune adevărul. Iar oamenii aceştia spun adevărul!”
Mack a descris în detaliu tehnicile pe care le-a utilizat, subliniind grija de a nu influenţa, prin întrebările puse, răspunsurile martorilor. Testele s-au făcut adesea în paralel, comparând un lot de „răpiţi”, cu un lot martor de oameni obişnuiţi, fără a putea evidenţia o deosebire semnificativă între ele. De altfel, mai multe cercetări au dovedit că influenţa unor tehnici corecte de investigare, asupra martorilor, este nesemnificativă. De pildă, în 1993, Departamentul de Psihologie al Universităţii Carleton, Minnesota,a examinat 49 de persoane care au raportat diferite tipuri de contacte cu OZN-uri şi cu ocupanţii acestora. Ele au fost comparate cu un lot martor de persoane normale, care nu trecuseră prin astfel de incidente, dar şi cu un grup de studenţi. „Contactaţii” nu prezentau nici un fel de simptome alarmante, obţinând, pe cinci variabile de normalitate psihică, scoruri chiar mai bune decât grupurile martor. În plus, nu s-a observat nicio tendinţă crescută de instabilitate a lobului temporal, nu s-au observat tendinţe spre fantazare ori o hipnotizabilitate crescută. Chiar şi nivelul mediu de inteligenţă al celor contactaţi era mai mare decât al celor două grupuri martor.
Scepticii au insistat mult pe explicarea răpirilor prin paralizie în somn sau pe amintirile false produse de regresia hipnotică, sugestie sau cauze similare. Profesorul David Jacobs scria în acest sens că, din 669 de cazuri de răpire pe care le-a examinat personal, doar 277 persoane dormeau când a început răpirea, în timp ce restul de aproape 60% conduceau maşina, se plimbau, se uitau la televizor etc. El a adăugat că regresia hipnotică nu s-a realizat decât după ce au fost obţinute toate datele reamintite conştient, iar hipnoza a avut doar rolul de a preciza unele detalii şi cronologia evenimentelor. Şi el sublinia că o hipnoză corect condusă nu poate genera „fantezii” suplimentare.
Budd Hopkins, care avea cu mult peste 1000 de cazuri examinate, dintre care 700 posibile răpiri, scria, în 2005, că în primii douăzeci de ani, toate cazurile importante de răpiri OZN au avut loc în afara casei, în timp ce victimele erau în automobil, pe tractor, ori se plimbau, pescuiau etc. şi nimeni nu fusese paralizat în dormitor. O bună parte din răpiri implică doi, trei, şase, ori chiar mai mulţi martori, care au dat ulterior descrieri concordante. În urma răpirilor pe corpul victimelor rămân adesea semne caracteristice, un soi de mici scobituri sau cicatricele unor tăieturi, care cu o zi înainte nu existau. Uneori, concomitent cu răpirile, au fost văzute, fotografiate, sau filmate OZN-uri. Oamenii au fost văzuţi lipsind de la locul unde erau, pe perioada răpirii. S-au observat şi alte urme fizice, de pildă cele lăsate pe sol de aterizarea OZN-urilor.
Şi John Mack sublinia că detaliile obţinute prin regresie hipnotică coincid în mod remarcabil cu cele reamintite conştient de alţi martori, în condiţiile în care aceştia nu s-au influenţat între ei. De altfel, pacienţii săi şi-au reamintit conştient circa 80% din informaţia obţinută. E drept, memoria umană nu este infailibilă, dar din faptul că anumite detalii pot fi false, este lipsit de logică să se tragă concluzia că fenomenul nu există.
Profesorul John Mack scria: „N-aş vrea să descurajez pe cei ce se străduiesc să găsească explicaţii convenţionale pentru fenomenul răpirilor. Vreau doar să subliniez că, în calitatea mea de clinician, am consumat ore nenumărate încercând să găsesc explicaţii alternative, care să nu presupună o schimbare prea mare în viziunea mea asupra lumii, dar […] nicio teorie sau explicaţie familiară n-a reuşit să fie făcută, nici pe departe, responsabilă pentru trăsăturile de bază ale fenomenului răpirilor”.
„Dar dacă nu este vorba de falsuri sau de produsul unor minţi bolnave, care-i explicaţia?” a fost el întrebat la o reuniune ştiinţifică ţinută în 1992. „N-am idee” a răspuns Mack. Întrucât cei din jurul său insistau, el a completat: „Avem o epistemologie şi o ontologie adecvată să explice procese de tipul aprinderii unei ţigări cu bricheta; ştiinţa nu acceptă deocamdată acea realitate care permite ca adevărul meu să fie spus”. Cu o altă ocazie, el a precizat: ”Dacă, aşa cum pare să fie cazul, nu putem găsi o explicaţie tradiţională acestui fenomen, atunci n-ar fi exclus că trăim într-un Univers mult diferit de cel despre care, eu cel puţin, am învăţat în familie şi la şcoală”.
Chimistul american Kary B. Mullis, laureat al premiului Nobel în 1993, relata că în 1985, într-o noapte, lângă cabana lui din pădure, s-a întâlnit cu nişte „ratoni luminoşi” (glowing raccoons) care i-au vorbit, după care, timp de câteva ore, n-a mai ştiut ce s-a întâmplat. În aceeaşi noapte, tot acolo, prieteni ai săi au trecut prin întâmplări similare. Mack scria, referindu-se la întregul evantai al unor astfel de incidente, între care includea şi răpirile: „Nu voi încerca să compun un articol ştiinţific despre aceste lucruri, deoarece nu pot realiza niciun fel de experimente. Nu pot face să apară ratoni luminoşi. Nu-i pot cumpăra spre studiu de la un furnizor de materiale de cercetare. Nu pot să-mi provoc o stare în care, timp de câteva ore, să nu ştiu ce mi s-a întâmplat. Toate aceste lucruri ştiinţa le numeşte incidentale, deoarece nu pot fi reproduse. Dar ele s-au întâmplat”.
Prof. John Mack afirma că „insistenţa de a găsi explicaţii alternative, naturale, pentru acest fenomen vine fie de la cei ce nu cunosc marea bogăţie şi complexitate a fenomenului răpirilor, fie de la persoane înţepenite într-o viziune îngustă asupra realităţii, pe care nu sunt în stare s-o părăsească, persoane incapabile, de pildă, să accepte posibilitatea că suntem cercetaţi de inteligenţe nepământene. Interesant că aceleaşi persoane nu au, în general, probleme în a crede în existenţa unui Dumnezeu care ne-a creat după chipul său”.
Gândirea raţională ne impune să fim sceptici şi să punem sub semnul întrebării orice observaţie sau revelaţie extraordinară şi mai ales teoriile propuse pentru a le explica. Dar a fi sceptic înseamnă şi să fii gata să accepţi că noi dovezi ţi-ar putea pune oricând sub semnul întrebării convingerile cele mai dragi. În acest sens, Budd Hopkins făcea o delimitare netă între un sceptic şi un demistificator (debunker), considerând că face parte din prima categorie, în timp ce pe criticii fenomenului răpirilor îi includea în cea de a doua. El scria: „un sceptic poate accepta un caz drept posibil autentic, sau să-l respingă ca pe o înşelătorie, sau ca pe o neînţelegere, sau ca orice altceva, în timp ce demistificatorul are doar o singură opinie, bine fixată; el/ea ştie că incidentul, orice să fi fost, nu poate implica o întâlnire OZN veritabilă. Această poziţie rigidă este înrudită cu un soi de fundamentalism cvasi-religios”.
Profesorul Michael Zimmerman de la Universitatea Tulane din New Orleans, vorbind de „atacurile intense, uneori chiar vicioase” venite din partea unor academişti, la adresa celor ce studiază fenomenul OZN, spune că în numele „raţionalismului” asistăm de fapt nu doar la „utilizarea raţiunii pentru a câştiga noi cunoştinţe ori a exersa un scepticism adecvat, ci şi la utilizarea minţii pentru a dezavantaja sau exclude, de la bun început, informaţiile care pot pune sub semnul întrebării viziunea acceptată asupra lumii”.
A accepta punctul de vedere al scepticilor – adăuga Mack – ar însemna „excluderea a priori a unei vaste cantităţi de date, doar pentru că acestea vin în contradicţie cu o anumită concepţie asupra lumii, ceea ce este o abordare mult mai iraţională şi chiar periculoasă, în cunoaştere […] A exclude datele doar pentru că nu se potrivesc cu o anumită viziune asupra realităţii, nu poate, în cele din urmă, decât să oprească progresul ştiinţei şi să ne ţină în ignoranţă”.
Răpirile OZN şi calea spre o ştiinţă post-materialistă
Conducerea facultăţii de medicină a universităţii Harvard, luând act de „preocuparea unor persoane” faţă de implicarea profesorului Mack în problematica răpirilor OZN, a cerut, în 1994, ca această activitate să fie cercetată de o comisie, formată din colegi de acelaşi nivel. Unul dintre decani i-a menţionat prieteneşte că n-ar fi apărut nicio problemă dacă ar fi zis că întregul fenomen al răpirilor OZN reprezintă pur şi simplu un nou sidrom psihiatric, cu o cauză deocamdată necunoscută. După 15 luni de investigaţii, comisia constituită a tras concluzia că deşi nu agreează constatările profesorului Mack, nu a găsit nimic de criticat în metodele aplicate de acesta şi deci este de acord cu continuarea investigaţiilor sale; într-adevăr, Mack nu avansase explicaţii, ci afirmase doar că fenomenul nu poate fi deocamdată explicat folosind metoda ştiinţifică.
A fost, în schimb, alcătuit un grup de studiu multidisciplinar, pentru a examina problema din diverse puncte de vedere. În aprilie 1999, la Harvard Divinity School a avut loc o întâlnire pe tema răpirilor OZN cu 25 de profesori universitari din 10 domenii: astrofizică, optică fizică, istoria ştiinţei, istoria psihologiei, antropologie, filosofie, teologie, neurofiziologie şi, desigur, psihiatrie şi psihologie. Mack scria: „Am început prin a discuta despre lumină şi energie şi am terminat vorbind despre Dumnezeu”, întrucât realitatea conţine şi un „tărâm mai subtil” decât cel cunoscut de fizică.
Mack a precizat că studiul răpirilor este doar una dintre căile care pun sub semnul întrebării „paradigma materialistă”, conform căreia există doar o singură realitate, cea „solidă”, observabilă prin metode senzoriale, empirice. El preciza: „Faptul că ceea ce martorii descriu este pur şi simplu imposibil conform viziunii ştiinţifice tradiţionale, mi se pare o provocare semnificativă şi raţională la schimbarea acestei viziuni, la extinderea noţiunii de realitate”. Avem nevoie deci de o cunoaştere capabilă să investigheze experienţa umană prin ea însăşi, într-un mod tot atât de riguros precum investigăm lumea fizică. Pentru a studia fenomene bazate doar pe experienţa personală a unor martori credibili, s-ar cere „o nouă psihologie, o ştiinţă diferită, cu o epistemologie care să nu se limiteze doar la cunoaşterea senzorială, empirică”, deci o „ştiinţă a trăirilor”, sau o „ştiinţă a subiectivului”.
Menţionez aici că, pe de o parte, unii contactaţi (inclusiv din România) spun că, fiind răpiţi, s-au întâlnit cu personaje sacre, iar, pe de altă parte, în miracolele religioase acceptate sunt raportate multe detalii care se regăsesc şi la întâlnirile OZN, aşa cum a arătat, încă din anii 1960, astrofizicianul Jacques Vallée. Chiar şi presupusele „experimente genetice”, puse în seama vizitatorilor, au o corespondenţă în istorisiri din diverse cărţi sfinte. Astronomul Prof. J. Allen Hynek, probabil cel mai prestigios nume din istoria cercetării fenomenului OZN, declara la un moment dat: „A început să ne fie clar că, în loc să fie extraterestre, în sens îngust, OZN‑urile ar putea fi parte din aceeaşi inteligenţă cuprinzătoare care a dat naştere la mozaicul religiilor şi mitologiilor, din zorii conştiinţei umanităţii”.
John Mack este de aceeaşi părere: „Există o credinţă centrală în cultura noastră, pe care fenomenul răpirilor o violează – anume separaţia totală dintre spirit şi lumea fizică. Spiritul (subiectiv) a fost lăsat în seama religiei, în timp ce domeniul material (obiectiv) a fost încredinţat ştiinţei. Nu ştim ce să facem cu un fenomen care trece peste această barieră...
John Mack a avut la Harvard discuţii, cu privire la fenomenul OZN, cu Stanislav Grof, renumit pentru studiile sale în psihologia transpersonală. Acesta critica abordările convenţionale, dihotomice, conform cărora OZN-urile sunt „fie evenimente materiale reale, implicând nave extraterestre şi vizitatori dintr-o altă regiune a universului fizic, fie halucinaţii ale unei persoane psihotice”. Grof adăuga că descoperirile fizicii teoretice şi experimentale „au schimbat într-un mod dramatic înţelegerea noastră privind universul fizic şi relaţia dintre conştiinţă şi materie”; totuşi, noi avem încă limitări în a gândi lumea vizitatorilor noştri, limitări impuse de modelul depăşit al realităţii de care ne folosim.
Prof. John Mack cita în cartea sa Passport to the Cosmos (1999) pe Mircea Eliade, care scria, în 1957, că „miturile arhaice din lumea întreagă vorbesc despre faptul că în vremurile primordiale exista o vecinătate foarte apropiată între Cer şi Pământ. În illo tempore, zeii coborau pe Pământ, se amestecau cu oamenii, iar oamenii, la rândul lor, puteau urca la Cer căţărându-se pe vârful unui munte, într-un copac sau pe o scară, ori luaţi în zbor de păsări”. Aceste mituri se întâlnesc peste tot, inclusiv la aborigenii australieni, la pigmei ori la eschimoşi. La un moment dat, din anumite cauze, legătura cu cerul s-a întrerupt, omenirea intrând în condiţia actuală, în care doar un mic număr de membri speciali ai fiecărei culturi, aşa cum sunt şamanii, pot continua să se mişte între Cer şi Pământ, între oameni şi lumea spiritelor. Mack comenta, în continuare, că „cei ce trec la ora actuală prin răpiri OZN continuă o tradiţie amplu documentată de ascensiuni la Cer şi de comunicare extraterestră”.
Mack mai scria că, discutând cu persoane interculturale, vraci sau şamani, din Brazilia, Africa de Sud, Cherokee şi Hopi din SUA etc. a descoperit cu uimire cât de normale sunt considerate în tradiţiile acestora întâlnirile cu umanoizii care coboară din cer printre pământeni, şi acum ca şi în trecut. Prin urmare, spunea Mack, „răpiri OZN” au loc peste tot şi de foarte mult timp; dar ele sunt raportate în primul rând din ţările occidentale avansate, deoarece „societăţile care nu fac o distincţie netă între lumea materială şi lumea spirituală ar putea să nu vadă în fenomenul răpirilor ceva ce merită să fie raportat”. Wallace Black Elk, vindecător cunoscut din tribul Lakota, din SUA, i-a spus profesorului că aceste întâlniri nu sunt cunoscute nici mediilor academice, nici cercetătorilor fenomenului OZN, întrucât pentru ei subiectul este sacru şi nu poate fi expus ridicolului ori discutat cu oricine. El a adăugat: „Învăţaţii [occidentali] numesc asta OZN… deoarece ei n-au exerciţiu, au pierdut contactul cu Înţelepciunea, Cunoaşterea, Puterea şi Harul… ei au pierdut contactul cu poporul din stele”...
Prin dualismul creştin: „bine/rău”, vizitatorii ar putea fi lesne identificaţi drept emisari ai diavolilor, în timp ce, de pildă, religia budistă este mai nuanţată. Dalai Lama, cu care Mack s-a întâlnit în două rânduri, i-a spus, referitor la vizitatorii veniţi cu OZN-uri: „Aceste fiinţe, aceste creaturi, sunt foarte îngrijorate. Noi distrugem lăcaşurile lor fizice şi spirituale; prin urmare, n-au altă alegere decât să se întrupeze, să vină la noi şi să încerce să ne oprească”.
Prof. John Mack l-a întâlnit, în 1999, şi pe monsignorul Corrado Balducci (1923-2008), fost exorcist oficial pentru dioceza Roma, diplomat în nunciatura papală de la Washington, membru al Curiei (guvernului) de la Vatican şi prieten personal al papei Ioan Paul II. Acesta i-a subliniat că atât credinţa religioasă, cât şi cercetarea fenomenului OZN se bazează pe marea importanţă a mărturiei. Biserica ia foarte serios rapoartele privind OZN-urile, tocmai datorită marelui număr de mărturii concordante. Catolicii au vechi criterii pentru condiţiile în care o mărturie (de exemplu a unui miracol) poate fi luată în considerare sau nu. Corrado Balducci a afirmat în mai multe interviuri şi la cel puţin cinci emisiuni la postul naţional italian de televiziune, că fenomenul contactelor cu civilizaţiile extraterestre este real şi compatibil cu teologia în înţelesul bisericii catolice. El a mai subliniat, nu o dată, că întâlnirile cu „vizitatorii din stele” întrunesc patru caracteristici: „1) NU au caracter demonic, 2) NU sunt datorate unor deficienţe de natură psihică, 3) NU reprezintă cazuri de posedare [din partea unor entităţi malefice n.n.], dar 4) aceste întâlniri merită să fie studiate cu toată grija”. Balducci mai sublinia că Papa Ioan Paul II a trimis congresului internaţional OZN de la Acapulco din decembrie 1999, cele mai bune urări ale sale, având în vedere că „ceea ce fac ei este o activitate extrem de importantă”. Tot Papa, în 1999, la întrebarea unui copil dacă există extratereştri, a răspuns: „Ţine minte întotdeauna: Ei sunt copiii lui Dumnezeu, la fel ca şi noi”.
În consecinţă, tot mai mulţi oameni de ştiinţă încep să ceară o schimbare de paradigmă, observând că abordarea materialistă, care a dominat cunoaşterea ştiinţifică în ultimele secole, are la ora actuală dificultăţi crescânde, confruntată cu o multitudine de date empirice pe care nu le poate explica, acumulate mai ales în domeniile conștiinței și ale spiritualităţii, de pildă experienţele din preajma morţii, clarviziunea şi alte „fenomene psi”, dar şi răpirile OZN. Un exemplu pentru această tendinţă este şi documentul numit „Manifest pentru o ştiinţă post-materialistă”, difuzat în iulie 2014 şi semnat de Mario Beauregard PhD, Gary E. Schwartz PhD, Lisa Miller PhD, Larry Dossey MD, Alexander Moreira-Almeida PhD, Marilyn Schlitz PhD, Rupert Sheldrake PhD și Charles Tart PhD, oameni de știință cunoscuţi pe plan internațional, în biologie, neuroştiinţe, psihologie, medicină și psihiatrie. Rezum mai jos câteva dintre ideile din acest document.
Viziunea lumii științifice moderne este bazată mai ales pe ipoteze legate de fizica clasică. Una dintre aceste ipoteze este că materia este singura realitate, alta reducționismul, ideea că lucrurile complexe pot fi înţelese prin reducerea lor la interacțiunile dintre părţile lor sau la lucruri elementare, precum particule materiale. Pe parcursul secolului al 19-lea, aceste ipoteze s-au transformat în dogme înguste și s-au coagulat într-un sistem de credinţe care a ajuns să fie cunoscut sub numele de „materialism științific”. Acest sistem de credințe implică, între altele, faptul că mintea nu este altceva decât activitatea fizică a creierului și că gândurile noastre nu pot avea niciun efect asupra organismului nostru și lumii fizice.
În secolul al 20-lea, majoritatea dominantă a oamenilor de ştiinţă a început să creadă că această viziune reprezintă singurul punct de vedere rațional asupra realităţii. Metoda bazată pe materialismul ştiinţific a fost de mare succes în înţelegerea noastra privind natura şi ne-a adus un spor de control și de libertate prin progresele tehnologice. Cu toate acestea, dominația aproape absolută a materialismului în lumea academică a limitat în mod serios cercetarea, împiedicând studiul științific al minții și al spiritualităţii. Credința că materialismul este singurul mod de a explica realitatea a obligat oamenii de știință să neglijeze dimensiunea subiectivă a experienței umane, ceea ce a dus la o înțelegere sever distorsionată și sărăcită a fiinţei noastre și a locului nostru în natură.
Dezvoltarea mecanicii cuantice şi rezultate ale unor experimente recente arată că observaţia şi alte evenimente mentale pot afecta lumea fizică. Gândurile și emoțiile noastre pot afecta semnificativ activitatea sistemelor fiziologice. Studiul așa-numitelor „fenomene psi” arată că putem primi uneori informații cu sens, fără a utiliza simțurile obișnuite, în moduri care depăşesc obişnuitele constrângeri ale spaţiului şi timpului. Mai mult, putem influenţa mental, la distanță, dispozitive fizice și organisme vii (inclusiv oameni). Minţi aflate la mare distanţă pot fi interconectate instantaneu, fără a utiliza canale energetice cunoscute şi fără ca performanţele să se degradeze cu creşterea distanţei. În starea de moarte clinică, unele persoane au manifestat o activitate mentală conștientă („near-death experience” – NDE). Unele dintre aceste persoane au raportat percepţii, care s-au dovedit veridice, obţinând informaţii din locuri care nu le erau accesibile. De asemenea, în timpul NDE s-au raportat trăiri spirituale profunde. Experimente controlate de laborator au documentat că persoane cu calităţi de medium pot obține uneori informații de înaltă acurateţe despre persoane decedate. E un argument suplimentar că mintea poate exista separat de creier. Astfel de evenimente sunt atât de frecvente încât nu mai pot fi privite ca anormale sau ca excepții de la legile naturale; totuşi ele nu pot fi explicate prin abordarea actuală, materialistă, deci cer un cadru mai larg al ştiinţei.
Unii oameni de știință și filosofi, cu înclinaţii materialiste, refuză să recunoască aceste fenomene, doar pentru că ele nu sunt în concordanță cu concepția lor despre lume. Respingerea rezultatelor investigaţiilor de natură post-materialistă, sau refuzul publicării unor constatări ştiinţifice care ar veni în sprijinul cadrului post-materialist, sunt atitudini opuse spiritului cercetării științifice, care cere ca datele empirice să fie tratate imparţial şi nu să fie respinse a priori cele care nu se potrivesc cu teoriile și convingerile favorizate. Un asemenea refuz ţine de domeniul ideologiei şi nu de cel al științei.
Autorii manifestului de mai sus consideră că trecerea de la știința materialistă la știința post-materialistă poate fi de o importanță vitală pentru evoluția civilizației umane, de o importanţă chiar mai mare decât tranziția de la geocentrism la heliocentrism.
Dan D. Farcaş